Mândria de a fi șmecher și cum am ajuns să numim valoare ceea ce este de fapt o imensă păcăleală.

Am observat cum, în ultimul timp, cuvântul șmecher a invadat discursul nostru cotidian, fiind rostit cu o frecvență amețitoare în cele mai diverse contexte, de la discuții de stradă până la emisiuni de televiziune. Totuși, marea majoritate a celor care îl folosesc cu atâta nonșalanță nu par să aibă nici cea mai mică idee despre ce înseamnă el cu adevărat sau de unde provine, iar această ignoranță a dus la o înțelegere complet eronată a conceptului.
De la această constatare am pornit ideea articolului de față, dintr-o dorință de a pune oglinda în fața unei societăți care a adoptat un termen fără a-i înțelege rădăcina, transformând o distincție a inteligenței într-o emblemă a imposturii.
Povestea acestui cuvânt reprezintă una dintre cele mai spectaculoase și totodată triste degradări lingvistice din spațiul românesc, ilustrând perfect modul în care o virtute a discernământului s-a transformat într-o apologie a furtului de context.
Totul a pornit de la termenul german Schmecker, care desemna o profesie extrem de respectată și tehnică, cea de degustător profesionist de vinuri. În limba germană, cuvântul definește persoana care gustă sau omul cu gust rafinat. Acești specialiști erau angajați de negustorii străini tocmai pentru rafinamentul lor deosebit și pentru capacitatea de a identifica imediat calitatea unei licori.
O istorioară grăitoare ne duce în trecut, în vremea când sașii din cele șapte cetăți ale Transilvaniei treceau Carpații pentru a cumpăra vin din zona Drăgășanilor. Oltenii, cu ospitalitatea lor strategică, îi invitau la masă și îi cinsteau cu cel mai tare vin până când negustorii se amețeau. Profitând de starea lor, localnicii le vindeau produsele scump și le înlocuiau vinul bun cu cel mai rău zaibăr. Pentru a opri înșelătoria, sașii au adus cu ei un personaj de o autoritate incontestabilă: Der Schmecker. Acesta era cel mai respectat om din grup, iar cuvântul său era lege. Pentru a-și păstra simțurile ascuțite, el nu punea strop de băutură în gură și nu mânca nimic până la finalizarea tranzacției. El era singurul care degusta, fixa prețul și veghea ca vinul de calitate să fie încărcat în căruțe.
În acele vremuri, a fi șmecher însemna să ai o papilă gustativă educată și un simț olfactiv atât de fin încât nicio tentativă a podgorenilor locali de a „boteza” vinul sau de a vinde o recoltă slabă la preț de una nobilă nu putea trece de ei. Șmecherul era, așadar, expertul de neînduplecat care deținea adevărul tehnic și care nu putea fi păcălit, reprezentând un etalon de corectitudine și profesionalism bazat pe o pregătire riguroasă.
Din păcate, pe măsură ce termenul a fost asimilat, societatea noastră i-a deformat complet esența, mutând accentul de pe cel care are cunoștințe pe cel care are tupeu.
Conflictul s-a născut chiar în crame: podgorenii români, frustrați că nu pot vinde marfa proastă din cauza acestor Schmecker-i, au început să folosească termenul cu ciudă, transformându-l treptat într-o etichetă pentru cel care „te citește” sau te prinde cu minciuna.
Astăzi, sensul a alunecat până la celălalt pol, fiind folosit aproape exclusiv pentru a cosmetiza defecte de caracter. Șmecherul este acum confundat masiv cu cel care comite înșelătoria, nu cu cel care o demască, devenind un termen umbrelă pentru persoana care „se descurcă” prin metode îndoielnice, care fentează regulile sau care își afișează succesul material fără a avea vreun fundament intelectual.
Această folosire improprie reflectă o schimbare profundă în valorile colective, unde respectul pentru expertul fin a fost înlocuit de admirația pentru cel care știe să dea coate. Se cască o prăpastie imensă între omul care excelează printr-o abilitate reală, dobândită prin ani de studiu, și cel care „excelează” prin gălăgie și sfidare. În loc să aspirăm la condiția originală de Schmecker, adică la omul care nu poate fi dus de nas pentru că este bine pregătit, ne mulțumim să celebrăm varianta lui degradată, cea a individului care caută scurtătura cu orice preț.
Este ironic și dureros cum un cuvânt care simboliza o profesie bazată pe acuratețea simțurilor și pe bunul gust a ajuns să fie titlul de glorie al celor care sfidează tocmai aceste principii, demonstrând că limba noastră a păstrat sunetul, dar a pierdut complet respectul pentru substanța celui care știe cu adevărat.
Rămâne totuși o întrebare de o gravitate aparte: ce spune despre noi faptul că am ales să admirăm modelul celui care trișează în detrimentul celui care analizează? 

Atunci când transformăm un termen al competenței într-o scuză pentru lipsa de caracter, nu facem altceva decât să ne sabotăm propriul viitor. 

Poate că e timpul să înțelegem că adevărata „șmecherie” nu constă în cât de mult poți să-i păcălești pe ceilalți, ci în cât de greu ești tu de păcălit datorită educației și principiilor tale.
Până când nu vom reînvăța să respectăm omul pregătit și integru, vom rămâne prizonierii unei lumi unde cel care fentează este numit „deștept”, iar cel care muncește cinstit este privit cu milă. Cuvintele ne oglindesc spiritul, iar modul în care folosim astăzi acest cuvânt este dovada că am început să confundăm succesul adevărat cu un simplu spectacol de prost gust la fel cum foarte multi confunda lumina cu sclipiciul ieftin .